Un citat corect în limba română reproduce exact cuvintele altcuiva, le pune între ghilimele românești („ ”) și indică limpede cine le-a spus sau unde au fost scrise. Orice schimbare făcută textului original, fie o omisiune, fie o explicație adăugată, se marchează vizibil. Regulile sunt puține, dar respectarea lor face diferența dintre un text îngrijit și unul care deformează sursa.
Ce ghilimele se folosesc în limba română?
În limba română se folosesc ghilimelele de tipul „ ”, cu semnul de deschidere jos și cel de închidere sus. Ghilimelele drepte („), apărute din tastatură, sunt frecvente în mesaje și în textele informale, însă într-un articol, o lucrare sau un document oficial forma corectă este cea românească. Ghilimelele englezești, cu ambele semne sus, nu sunt specifice limbii române.
Pe lângă citate, ghilimelele marchează titlurile de opere, cuvintele folosite cu sens ironic și termenii discutați ca termeni. În toate aceste situații se folosește aceeași formă.
Cum se marchează un citat în interiorul altui citat?
Un citat aflat în interiorul altui citat se marchează cu ghilimele unghiulare « », iar ghilimelele obișnuite rămân pentru citatul principal. De exemplu: Profesorul a precizat: „Personajul repetă mereu «mâine plec», dar nu pleacă niciodată”. Folosirea acelorași ghilimele de două ori în aceeași frază face textul greu de urmărit, pentru că nu se mai vede unde se termină fiecare citat.
Unde se pun semnele de punctuație față de ghilimele?
Semnele de punctuație care aparțin citatului rămân în interiorul ghilimelelor, iar cele care aparțin frazei în care este inclus citatul se pun în afara lor. Semnul întrebării sau al exclamării dintr-o replică stă înăuntru: A întrebat: „Cine vine?”. Punctul care încheie fraza autorului se pune, în uzul curent al limbii române, după ghilimelele de închidere.
| Situație | Cum se scrie |
|---|---|
| Citat introdus prin verb de declarație | Două puncte, ghilimele, majusculă: A spus: „Vin mâine”. |
| Citat integrat în frază | Fără două puncte, de obicei cu literă mică: A spus că „vine mâine”. |
| Citat în citat | „… «…» …” |
| Cuvinte omise | Puncte de suspensie între paranteze: […] |
| Explicație a celui care citează | Între paranteze drepte, în interiorul citatului |
Greșelile de ortografie frecvente, precum cele explicate în articolul despre diferența dintre „la” și „l-a”, se corectează în textul propriu, dar nu și în citat, unde forma originală se păstrează.
Cum se marchează cuvintele omise dintr-un citat?
Cuvintele omise dintr-un citat se marchează prin puncte de suspensie puse între paranteze, de regulă drepte: […]. Semnul arată că textul a fost scurtat și împiedică impresia că fraza a fost rostită sau scrisă exact așa. Omisiunea este permisă doar dacă nu schimbă sensul. Eliminarea unui „nu” sau a unei condiții poate transforma complet afirmația autorului, iar o astfel de prescurtare nu mai este un citat, ci o deformare.
Cum se adaugă o explicație sau o subliniere într-un citat?
Orice cuvânt adăugat de cel care citează se pune între paranteze drepte, ca cititorul să îl poată deosebi de textul original. Prescurtările obișnuite sunt:
- [n.n.] sau „nota noastră”, după o explicație adăugată, de exemplu un nume subînțeles în original;
- [s.n.] sau „sublinierea noastră”, când un cuvânt este evidențiat de cel care citează, nu de autor;
- [sic], după o formă neobișnuită sau greșită din original, pentru a arăta că a fost reprodusă intenționat.
Aceeași atenție la formă apare în cazul cuvintelor cu scriere disputată, precum cele din ghidul despre „deabia” sau „de abia”: un citat le reproduce exact cum apar în sursă.
Cum se indică sursa unui citat?
Sursa unui citat se indică prin numele autorului și, atunci când este posibil, prin titlul lucrării și pagina sau contextul în care a apărut fraza. Într-un articol de presă este suficientă o formulare de tipul „a declarat într-un interviu” sau „scrie în volumul…”, iar într-o lucrare academică se respectă sistemul de trimiteri cerut de instituție. Citatele mai lungi de câteva rânduri sunt așezate, în multe lucrări, ca bloc separat, retras față de margine. Verificarea sursei contează la fel de mult ca punctuația: frazele celebre ajung frecvent la autori greșiți, după cum arată articolul despre citatele care circulă fără adresă, iar fragmentele din literatura română se verifică cel mai sigur în ediția tipărită a operei.


